Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, ISBN 978-606-731-055-9
„ÎNTUNERICUL LUMINOS”
- Confluenţe şi idei mistice la Părinţii Orientali
- Scrisorile lui Ioan Sabba, misticul sirian din Muntele Dalyatha
Lucrarea „Întunericul Luminos” a fost publicată în anul 2019 la Editura Mitropolia Olteniei de pr. dr. Ioniţă Apostolache. În cele peste 320 de pagini, autorul reuşeşte să realizeze o profundă analiză apologetică a spaţiului monastic oriental, focusând în special pe „confluenţele şi ideile mistice la Părinţii Orientali”. Astfel, în prima parte a lucrării, pr. dr. Ioniţă Apostolache vorbeşte despre: „Mărturisire mistică și viață ascetică. O perspectivă apologetică asupra ethosului monastic oriental”; „Mărturisitorii „filosofiei monahale”. Specificități și întrepătrunderi în Mistica Orientală”; „Confluențe și idei mistice în Tradiția Siriacă”; „Elemente mistagogice întru-un Imn Siriac de autor anonim: „Despre Biserică, Mireasa lui Hristos”. Cea de a doua parte cuprinde o traducere în premieră în limba română a epistolelor misticului sirian de secol VIII, Ioan Sabba de Dalyatha. Valoarea lucrării teologică a lucrării este confirmată de cele două texte de la început şi de la sfârşit: „Cuvântul înainte”, semnat de IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei şi „Postfaţa”, semnată de prof. dr. Sebastian Brock, cunoscutul siriacist de la Oxford UK.
Chiar dacă creștinismul este asociat cel mai adesea cu Europa, este întotdeauna important să ne amintim că locul nașterii sale a fost în Asia de Vest și că au existat dintotdeauna, de la bun început, în mod aparte tradiții creștine în acest areal. Una dintre cele mai importante dintre ele este aceea a Bisericilor Siriene, a căror origine se trage din Orientul Mijlociu și din statul indian Kerala, acolo unde credința creștină a fost predicată pentru prima dată, potrivit unei puternice și timpurii tradiții, de însuși Sfântul Apostol Toma. În primele secole din istoria Bisericii, greaca și latina nu au fost nici pe departe singurele limbi folosite de creștini: în provinciile de răsărit ale Imperiului Roman și în Imperiul Persan, mai departe spre răsărit (pe locul unde se găsesc azi țările Orientului Mijlociu), acei creștini vorbitori de limba aramaică – limba vorbită de Hristos Însuși – au adoptat imediat dialectul aramaic, cunoscut astăzi ca siriac, ca limbă literară. Drept rezultat, a luat naștere un bogat corpus de literatură, poezie și proză deopotrivă, în mare parte dedicată rugăciunii și vieții duhovnicești. Dintre Părinții Sirieni, doi în mod special s-au evidențiat ca repere de influență: poetul-teolog Sfântul Efrem, care a murit în anul 373, și eremitul Sfântul Isaac de Ninive (de asemenea cunoscut ca Sfântul Isaac Sirul), care a trăit la sfârșitul secolului al VII-lea. Cel dintâi a fost declarat Doctor al Bisericii Universale de către Papa Benedict XV, în anul 1920, de vreme ce ultimul este singurul scriitor creștin de origine orientală menționat cu numele în Catehismul Catolic. Aceștia doi, precum și alți Părinți Sirieni, au o valoare inestimabilă, oferindu-se aici o licărire din învățătura lor cu privire la rugăciunea lăuntrică, „rugăciunea inimii”.
Termenul de „rugăciune a inimii” este identificat de foarte multă lume drept „rugăciunea lui Iisus” din Tradiția Greacă și Rusească, făcându-se cunoscută pentru mulți creștini din afara viețuirii monastice prin intermediul lucrării anonime intitulată „Calea unui pelerinul” (sau „Pelerinul rus”), publicată pentru prima oară în Rusia în anul 1884 și ulterior tradusă în mai multe limbi. Originile rugăciunii lui Iisus se descoperă în fapt în Africa, printre monahii copți din Egiptul primelor veacuri creștine. Deși practica folosirii în mod repetat a unor rugăciuni mici este cunoscută la câțiva dintre Părinții Sirieni, aceștia se referă la cu totul altceva atunci când vorbesc despre „rugăciunea inimii”.
Cu mult înainte ca știința medicală modernă să fi descoperit importanța funcționării inimii noastre fizice, scriitorii Sfintei Scripturi identificaseră deja inima ca centru al existenței. Pentru ei, inima nu era numai un loc al emoțiilor, așa cum tinde să fie în folosirea ei modernă, fiind de asemenea văzută ca loc al înțelegerii și al intelectului. Această idee despre inimă ca punct focal duhovnicesc, sau centru al „omului lăuntric” a fost exploatată în mai multe feluri de Părinții Sirieni. Astfel, inima duhovnicească a „omului lăuntric” ar putea fi descrisă ca având: „ochi”, „urechi”, „mâini” și chiar „genunchi”; însă întâlnim de asemenea descrieri precum: „poarta”, „casa” și „solul” sau „pământul” inimii, imagine biblică desprinsă din „Parabola Semănătorului” (o lucrare despre Omiliile macariene, semnată de Columba Stewart, cu titlul Lucrătorii pământului inimii – Working the Land of the Heart. The Messalian Controversy in History, Texts, and Language to AD 431, Clarendon Press, 1991). (Dr. Sebastian P. Brock, POSTFAŢĂ. Rugăciunea inimii în tradiţia siriacă (p. 300)