Ionuț Pătularu, „Școala normală” craioveană… un reper al învățământului românesc

Învăţământul pedagogic din Craiova a împlinit de curând 149 de ani, luând ca reper data de 7 martie 1870 când cărturarul şi omul politic Gheorghe Chiţu a înfiinţat Şcoala Normală de Învăţători din Craiova. În acest context, pe bună dreptate, Gheorghe Chiţu este considerat fondatorul Şcolii Normale craiovene.

De-a lungul existenței sale, Şcoala Normală a impus un respect aparte faţă de ceea ce înseamnă în conştiinţa noastră „respectul învăţătorilor şi educatorilor”. Considerăm că există un tezaur al tradiţiei pedagogice, a învăţătorilor şi educatorilor care au educat acest popor atât în vremuri grele, pline de sacrificii cât şi perioade rodnice de pace creativă.

În ceea ce priveşte începuturile învăţământului pedagogic din Craiova există mai multe păreri avizate. Credem că una dintre cele mai îndreptăţite este cea a domnului profesor emerit Nicolae A. Andrei, fostul director al Liceului „Nicolae Bălcescu”, (actualul Colegiu Național „Carol I”), care ne supune atenţiei faptul că învăţământul pedagogic din cetatea noastră poate revendica: „zestrea moştenită de la Şcoala Normală înfiinţată, în cadrul Şcolii Centrale de Băieţi din localitate, în 1858. De altfel, o altă componentă importantă a tradiției pedagogice provine dinspre Şcoala Centrală de Fete (fostul Institut „Lazaro-Oteteleşanu”,altă grafie Otetelișanu, azi Colegiul Naţional „Elena Cuza”), instituţie care potrivit hotărârii Consiliului General al Instrucţiunii – a fost transformată, în perioada 1882-1902, în Şcoala Normală de Institutoare (apoi de învăţătoare), cuprinzând fosta Şcoală Normală de Fete „Madona Dudu”, înfiinţată de către Elena Paşalega, în 1914 (funcţionând, neîntrerupt, până în anul 1955) și în cele din urmă, cea a fostei Şcoli Normale de Educatoare (care şi-a desfăşurat activitatea doar cinci ani, între 1950-1955).

Această frumoasă şi nobilă tradiţie a învăţământului pedagogic din Craiova a fost determinantă pentru învăţământul de astăzi cu toate luminile şi umbrele sale. Învăţătorul este tot mai vizibil şi tot mai responsabil în viaţa societăţii noastre în ultimele două secole.

Cel care a studiat pentru prima dată istoria Şcolii Normale de Învăţători din Craiova a fost remarcabilul profesor şi director Ilie Popescu-Teiuşan, care a publicat un succint istoric în Anuarul Şcoalei Normale de Învăţători, Ștefan Velovan, Craiova 1870-1932. Ne-a surprins frumuseţea şi idealismul începuturilor învăţământului pedagogic, deoarece o asemenea instituție a fost extrem necesară pentru promovarea unei educaţii pedagogice influenţată major de principiile de tip occidental ale magistrului Ştefan Velovan, coordonatorul Şcolii de Aplicaţie din cadrul Şcolii Normale de Învăţători. Indiscutabil, Ştefan Velovan a reprezentat învăţământul pedagogic cu cinste devenind „Patriarhul” normaliştilor, atât prin ţinuta sa intelectuală, cât şi prin cea morală.

În 1970, a apărut cea mai completă lucrare monografică, intitulată Monografia Liceului Pedagogic, scrisă de către Liubovia Buşe, Ion Popa , Elena Murăreţu, profesori şi conducători de prestigiu ai acestei instituţii. Autorii au prezentat istoria şi tradiţia învăţământului craiovean şi implicit a Liceului Pedagogic din Craiova, plecând din anul 1870, anul înfiinţării sale până la 1970, în plină perioadă de reorganizare şi reformare instituţională sub denumirea de Liceul Pedagogic, liceu ce reprezintă în momentul de faţă cu onoare învăţământul pedagogic românesc.

Apoi, autorii analizează mai multe componente și aspecte ce țin de specificul acestei școli, precum: situația elevilor, personalul didactic, activitatea instructiv-educativă, baza materială. Studiul Monografia Liceului Pedagogic se concentrează pe istoria Școlii Normale de Învățători din Craiova și mai puțin pe cealaltă componentă a învățământului pedagogic reprezentat de către Școala Normală de Fete „Madona Dudu” (1914-1955).

De asemenea, lucrarea monografică mai sus menționată rămâne ancorată și uneori tributară pe anumite segmente, ce-i drept mai puțin semnificative, sistemului de propagandă comunistă, de care nu puteai scăpa în acele vremuri totalitare, atunci când publicai o carte, inclusiv o carte  despre învățământul românesc.

În 1995, la împlinirea a 125 de ani ai Școlii Normale „Ștefan Velovan”, un grup de profesori normaliști au iniţiat publicarea unei noi lucrări: Aniversar 125[1]. Această carte completează istoricul Școlii Normale de Fete „Madona Dudu” care a funcționat între anii 1914-1955, precum și perioada de după fuziunea celor două licee normaliste (1970-1995). Autorii au folosit atât o bază arhivistică regăsită în mare parte la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Craiova, cât și anumite componente ce țin de statistica școlară.

Lucrarea pe care o propunem este structurată în patru capitole, iar ca metodă de cercetare am folosit criteriul istorico-cronologic al descrierii și analizei învățământului pedagogic din Craiova plecând de la anul 1870, marcat de înființarea Școlii Normale de Învățători până la anumite aspecte recente din viața Colegiului Național Pedagogic „Ștefan Velovan”.

În primul capitol am insistat pe o prezentare a genezei învăţământului pedagogic din Craiova și am insistat asupra inerentelor dificultăţi de a se afirma în societatea românească. Fondatorii învățământului pedagogic au constatat necesitatea unei  şcoli pedagogice privind educaţia tinerelor generaţii pentru a forma o mentalitate cu adevărat pedagogică, esențială unei societăți moderne. Învăţătorul, prin natura sa reprezintă un factor esenţial de coagulare a societăţii, având o misiune nobilă, aceea de a educa, de a dăltui caractere și de a forma un anumit tip de mentalitate conservatoare și patriotică. În funcţie de vocaţia învăţătorimii şi de valorile imprimate de către aceştia, societatea românească evoluează. Școala Normală din Craiova a avut şansa unor mari dascăli de vocaţie, precum primii profesori  și directori Constantin Olteanu (1870-1873), Gheorghe P. Constantinescu (1873-1881) sau Ion Bombăcilă (1881-1898). Cu toții au fost mari patrioţi şi apărători ai valorilor pedagogice. Școala Normală de Fete „Madona Dudu” a reprezentat de asemenea un reper al mentalității învățătoarelor și educatoarelor, iar modele precum Elena Pașalega, Smaranda Celerianu reverberează până astăzi. Tot în acest capitol regăsim o radiografie generală privind situaţia socială a elevilor normalişti, care în mare parte proveneau din mediul rural, încărcat de privaţiuni şi responsabilităţi. Elevii normalişti au avut şansa unor modele de la care au învăţat fundamentele procesului de predare, devenind conştienţi de viitoarea lor misiune de dascăli ai societății românești, încă din primii ani de liceu.

Capitolul al doilea este un tribut adus învățătorilor și educatorilor, care s-au implicat în marile momente ale istoriei noastre naționale. Răscoala de la 1907 reprezintă o altă pagină de istorie națională, în care învățătorii s-au implicat efectiv, fiind legați organic de țărănimea românească din care proveneau în mare parte.

Tot în acest capitol regăsim o pagină emoţionantă scrisă de învăţătorii doljeni care au participat în teatrul Primului Război Mondial (1914-1918). Jertfa şi eroismul învăţătorilor doljeni poartă chipul a 64 de dascăli care şi-au dat viaţa pentru realizarea României Mari în luptele de la Cerna, Jiu, Olt, Argeş, Dobrogea, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti. Și nu în ultimul rând am reliefat rolul pe care l-au avut învățătorii, implicați în lupta anticomunistă care a durat aproape 50 de ani. Nu a existat regiune a României, în care învățătorimea să nu fi participat la misiunea de apărare a valorilor naționale în fața tăvălugului bolșevic.

Această emoţionantă jertfă ne face să reflectăm mai adânc la ceea ce a însemnat dascălul în momentele marilor frământări ale istoriei noastre naţionale.

Următorul capitol este dedicat celor două personalităţi ale învăţământului pedagogic românesc, care au activat la Școala Normală de Învățători din Craiova: Ştefan Velovan (1852-1932) şi Ilie Popescu-Teiuşan (1895-1980). Cei doi magiştri reprezintă fără îndoială repere, la care se raportează şi astăzi învăţământul pedagogic românesc. Ei au depăşit limitele epocii lor devenind creatori de sistem pedagogic şi mai ales promotori ai unei pregătiri pedagogice temeinice. Astăzi, se vorbeşte cu mult respect de cele două repere și viziuni ale pedagogiei românești, „velovanism” şi „teiuşanism”, care au reformat conceptul învățătorului și educatorului modern.

Ultimul capitol ne prezintă noi pagini din viaţa Colegiului Naţional Pedagogic „Ştefan Velovan”, descendentul direct al Şcolii Normale de Învăţători, precum şi al Şcolii Normale de Fete „Madona Dudu” (1914-1955). Ne asumăm în cunoștință de cauză riscul de a afirma faptul că în ultimele decenii învățământul pedagogic a fost nu numai marginalizat și chiar desființat, din anumite motive ce țin mai degrabă de un tip de mentalitate cu multe deficiențe. Școala Normală craioveană a avut un drum al său bine definit care a atras respectul societății și în perioada comunistă, chiar și cu acea pseudoreformă privind înființarea Institutului Pedagogic, care nu putea forma învățători de calitate în doi ani de școlarizare.

Considerăm că această lucrare scoate în evidenţă elemente de istorie locală devenind un reper național pentru a promova ceea ce înseamnă demnitatea „Spiritului Pedagogic Românesc”.

Lucrarea de față a constituit în mare parte teza de disertație de la Facultatea de Științe Sociale, specializarea „Românii în Istoria Europei”, anul 2017, cu titlul „Repere ale învățământului pedagogic craiovean: Școala Normală”.


[1] Vasile Voinescu, Lucian Amon, Dan Milotinescu, Aniversar 125, Craiova, Editura Aius, 1995.