Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2020, ISBN 978-606-731-073-3
Lucrarea de față își propune să prezinte câteva argumente de ordin istoric care să întărească încă o dată afirmația că Biserica Ortodoxă Română în general, și cea din Oltenia în special, a avut o contribuție majoră la formarea identității noastre culturale, sociale și naționale. Teritoriile care astăzi formează provincia istorică Oltenia au fost de‑a lungul vremii locul de desfășurare al unor evenimente care au marcat, într‑o măsură mai mică sau mai mare, întreaga Ortodoxie românească, dar și devenirea noastră ca neam, ca națiune cu o puternică identitate spirituală.
Cel mai recente descoperiri arheologice de pe meleagurile Olteniei ne îndreptățesc să afirmăm că acest teritoriu a cunoscut, încă din secolul al II-lea, un creştinism organizat al cărui centru l-au reprezentat, fără îndoială, basilicile, chiar dacă, de foarte multe ori, existenţa acestora nu mai poate fi dovedită ci doar presupusă.
Oltenia a fost printre primele teritorii românești creștinate pentru că aici a fost poarta de intrare a armatelor romane în Dacia; creștinismul a fost adus o dată cu venirea primelor legiuni romane, a primilor negustori și a sclavilor care îi însoțeau, a coloniștilor și funcționarilor care au romanizat acest teritoriu îndată după terminarea celor două războaie dintre daci și romani (101-102 și 105-106).
În aceste condiții, nu este de mirare că la Gârla Mare, în județul Mehedinți, s-au găsit obiecte paleocreștine de la jumătatea secolului al II-lea, inclusiv o linguriță euharistică (ceea ce demonstrează existanța unei ierarhii bisericești), iar la Izvoarele, în același județ, au ieșit la lumină ruinele unei vechi basilici ridicate de localnici prin secolul al III-lea.
După retragerea aureliană, viața și-a continuat aici cursul, creștinii fiind feriți de furia persecutorilor de la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea. Câteva decenii mai târziu, Constantin cel Mare reașeza acest teritoriu la sânul Imperiului bizantin, pedepsind pe migratorii care tulburaseră liniștea daco-romanilor dintre Dunăre și Carpați.
Apariția slavilor nu a produs transformări radicale, așa cum s-a întâmplat la sud de Dunăre. Daco-romani și apoi românii de aici i-au asimilat pe migratori, s-au organizat în cnezate și voievodate (Ioan, Farcaș și Litovoi sunt doar câteva nume de conducători ai acestor formațiuni politice) și au contribuit la apariția statului feudal Țara Românească.
Vechimea creștinismului în dreapta Oltului și statornicia în credință a locuitorilor de aici a cântărit decisiv atunci când s-a hotărât înființarea celei de-a doua mitropolii a Țării Românești și alegerea ca sediu a cetății Severinului.
Nici venirea Sfântului Nicodim nu este întâmplătoare; în codrii, în munții și în peșterile din Oltenia viețuiau numeroși schivnici cu viață îmbunătățită cu ajutorul cărora s-a putut duce la bun sfârșit opera de reorganizare a întregului monahism românesc. S-a ridicat aici o salbă de mănăstiri, adevărate redute spirituale care au ținut scut și pavăză Ortodoxiei în vremuri de grea cumpănă. Ctitoriile nicodimiene din Oltenia au avut şi o conducere unitară, printr-un singur egumen, fapt întâlnit în monahism încă din vremea Sfântului Pahomie cel Mare; această rânduială va fi numită în documentele româneşti ulterioare „rânduiala şi datina lui Nicodim”. Pentru spiritualitatea românească şi nu numai, mănăstirile ctitorite de Sfântul Nicodim de la Tismana reprezintă un punct de referinţă. Secole de-a rândul, cultura românească s-a hrănit din viaţa religioasă apărută în aceste veritabile centre ale românismului. Aceste locaşuri sfinte au fost de asemenea factori esenţiali în păstrarea coeziunii şi unităţii naţionale, dar şi “centre de iradiere a tradiţiei culturale naţionale”. S-au remarcat de asemenea printr-o intensă trăire spirituală, religioasă, prin viaţă culturală bogată şi, în acelaşi timp, prin afirmarea puternică a specificului popular românesc.
Înființarea episcopiei Râmnicului, la începutul secolului al XVI-lea, a avut rolul de a duce mai departe misiunea începută de episcopul Ştefan de Malva, în anul 328, când sfințea podul de la Romanaţi, și continuată de episcopii de la Sucidava, de cei de la curțile lui Ioan, Farcaș și Litovoi și de ierarhii de Severin. Cu o istorie de peste cinci sute de ani, episcopia Râmnicului (astăzi arhiepiscopie), se numără între cele mai vechi instituții ierarhice din țara noastră, cu ierarhi care au contribuit decisiv la românizarea cultului (Damaschin Dascălul) sau care au devenit modele de viețuire în Hristos (Sfântul Calinic).
Chiar și „efemera” episcopie a Strehaiei, înființată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a contribuit la păstrarea identității spirituale a locuitorilor din zonă.
Secolul al XVII-lea marchează creșterea importanței unei alte urbe, și anume Craiova, sediu al Băniei, cea de-a doua instituție politică ca importanță din Țara Românească în perioada medievală. Nu este de mirare că unii episcopi de Râmnic alegeau să locuiască, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, la Craiova, având aici metocuri și proprietăți care le permiteau să mute chiar întregul aparat administrativ. Un moment important ce merită subliniat îl are în prim plan pe episcopul Damaschin Dascălul al Râmnicului (1708-1725), a cărui păstorire a coincis cu ocuparea Olteniei de către austrieci, pentru două decenii 1718-1739. Cum episcopia de Râmnic a fost scoasă de sub jurisdicția mitropoliei Ungrovlahiei și pusă sub tutela spirituală a mitropoliților sârbi de la Carloviț, ierarhul oltean a cerut noilor stăpâni ai provinciei ridicarea episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie, „gazdă” urmând să fie orașul Craiova. Chiar dacă strădaniile sale au rămas fără rezultat, de acum înainte mulți episcopi de Râmnic au rezidat la Craiova, Sfântul Calinic mutând aici, pentru câțiva ani, întreaga administrație și seminarul. În 1880, episcopul Atanasie Stoenescu al Râmnicului (1873-1880) și istoricul Vasile Alexandrescu Urechia depuneau la Camera Deputaţilor un proiect de lege prin care mitropolia Ungrovlahiei urma să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar scaununul episcopal de la Râmnic mutat la Craiova şi ridicat la treapta de mitropolie. Din nefericire, nici acest demers nu a fost încununat de succes.
În 1939, avea să fie reparată „o nedreptate istorică”, așa cum numea Constantin Argetoianu lipsa unui scaun mitropolitan în dreapta Oltului. Urmare a demersurilor sale, regele Carol al II-lea, dădea, la 7 noiembrie 1939, decretul-lege nr. 3.997, prin care se hotăra înfiinţarea mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului. Reşedinţa noii instituţii ierarhice era stabilită la Craiova, și avea ca sufragane arhiepiscopia Craiovei (înfiinţată tot acum) şi episcopia Argeşului. Primul mitropolit al Olteniei avea să fie Nifon Criveanu, de numele său legându-se o remarcabilă activitate social-filantropică, atât de necesară în contextul izbucnirii celui de-Al Dolia Război Mondial și a crizei umanitare proocată de acesta.
Desființată în 1945, de către noile autorități comuniste și reînființată în două etape câțiva ani mai târziu (1947 și 1949), mitropolia Olteniei se numără astăzi între cele șase mitropolii care funcționează pe teritoriul țării noastre, având ca sufragane arhiepiscopiile Craiovei și Râmnicului și episcopiile Severinului și Strehaiei și Slatinei și Romanaților. În cele opt decenii de existență, a avut în frunte ierarhi vrednici care au știut să o conducă în vremuri nu întotdeauna liniștite, sporindu-i zestrea spirituală și materială, înființând școli de prestigiu (seminarul teologic și facultatea de teologie), ctitorind noi lăcașuri de cult, organizând un apostolat social remarcabil.
Nu în ultimul rând trebuie remarcată ativitatea desfășurată de preoții olteni, de-a lungul secolelor. Chiar dacă în perioada medievală preoția se moștenea din tată în fiu, încât o parohie era uneori păstorită sute de ani de preoți din aceeași familie, asta nu înseamnă că în această tagmă nu puteau intra și alți tineri cu viață curată, unii dintre aceștia fiind chiar rumâni lipsiți de alte drepturi, dar acceptați de Biserică, după învățătura Mântuitorului: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni, 3, 28). Când nu existau școli pentru pregătirea viitorilor preoți, tinerii doritori să urmeze această vocație erau instruiți de un preot mai în vârstă sau de ieromonahi de la vreo mănăstire ori schit din apropierea casei părintești. Chiar și după înființarea seminarului de la Râmnic (1837), tradiția practicii la o parohie sau la o mănăstire s-a păstrat și odată cu aceasta certitudinea transmiterii nealterate a învățăturilor și tradițiilor ortodoxe, cu toate încercările de prozelitism făcute atunci când provincia se afla sub stăpâniri străine. Așadar, în Oltenia, fiecare metru pătrat de pământ este încărcat de tradiție și de spiritualitate ortodoxă. Fie că vorbim de așezări mai mici sau mai mari ori de codri și de munți, peste tot se simte prezența creștinilor de odinioară, fie ei laici, clerici sau monahi. Lucrarea lor este încă vie și din ceruri veghează și se roagă ca acest teritoriu să rămână până la sfârșitul veacurilor o vatră de istorie și spiritualitate ortodoxă românească.