Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, ISBN 978-606-731-027-6
Prin lucrarea de față ne propunem să aducem înaintea cititorilor câteva argumente de ordin istoric care să întărească încă o dată afirmația că Biserica Ortodoxă Română, prin cinul său monahal din dreapta Oltului, a avut o contribuție majoră la formarea unei identități culturale, sociale și naționale românești. Teritoriile care astăzi formează provincia istorică Oltenia au fost de‑a lungul vremii locul de desfășurare al unor evenimente care au marcat, într‑o măsură mai mică sau mai mare, destinele întregii Ortodoxii românești, dar și devenirea noastră ca neam, ca națiune cu o puternică identitate (culturală, socială și națională). De aceste evenimente nu au fost străini nici călugării olteni de la marile mănăstiri zidite pe aceste meleaguri de Sfântul Nicodim de la Tismana și ucenicii săi. Ba, dimpotrivă! Acești vrednici slujitori ai altarelor s‑au aflat de multe ori în mijlocul acestor evenimente, au fost personajele principale.
Afirmația nu este deloc exagerată dacă ne gândim că printre primele redute ale neamului românesc au fost mănăstirile Sfântului Nicodim, așezate ca o salbă la hotarele Țării Românești, cu misiunea clară de a apăra atât identitatea spirituală (ortodoxă) a acestor locuitori, dar și pe cea națională (românească). Tot pe aceste meleaguri s‑a înființat una dintre cele mai vechi tiparnițe românești, cea de la mănăstirea Govora (1635) și a funcționat una dintre cele mai prolifice tipografii, cea a Episcopiei Râmnicului, cu o misiune clară, aceea de a răspândi lumină și în teritoriile de dincolo de Carpați, acolo unde frații se găseau de atâta amar de vreme sub stăpâniri străine. De monahismul oltean se leagă și începuturile învățământului românesc. Primele școli din Oltenia despre care avem informații astăzi au fost înființate pe lângă unele mănăstiri, iar cei dintâi dascăli au fost călugări „cu pricopseală la învățătură”, dornici să ajute la formarea unor noi generații mai luminate, capabile să privească atât spre viitor, dorindu‑și o națiune unitară și puternică, dar și spre trecut, înțelegându‑și bine originile mărețe. Mănăstirile oltene au fost și cele dintâi arhive, muzee și biblioteci. Au înțeles importanța actelor de proprietate, a obiectelor de patrimoniu și a manuscriselor ori cărților.
Biserica a avut din timpurile cele mai vechi și un important rol social în stat, care s‑a împletit armonios cu misiunea moral‑religioasă. Oamenii nevoiași și suferinzi au avut nevoie și de ocrotire socială, de sprijin, de ajutor. În Oltenia și în toată Țara Românească, cei dintâi pași în acest domeniu au fost făcuți tot de mănăstiri și viețuitorii lor. Se cunosc astăzi multe date despre bolnițele mănăstirești, despre importanța lor într‑o anumită perioadă de timp. Dar și aceste bolnițe au fost rezultatul unei evoluții îndelungate în ceea ce privește apostolatul social al Bisericii. Ele au apărut atunci când sentimentul care determină aceste opere filantropice și le susține (dragostea) a avut nevoie de noi forme de manifestare. În sânul Bisericii caritatea nu a fost niciodată poruncită, ci ea a fost dintotdeauna o componentă naturală a ființei umane pătrunsă de dragostea divină, care produce în creștin transformări esențiale. Un alt domeniu de mare însemnătate în devenirea oricărui popor este formarea unei identități naționale. Oltenia a fost, în perioada menționată mai sus, implicată în mod direct atât în luptele pentru neatârnare națională, cât și în mișcările sociale, iar cinul monahal de aici a avut rolul său în desfășurarea evenimentelor. Astfel, trebuie consemnat faptul că în Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, unii monahi olteni au avut un rol determinant, prin sprijinul acordat vrednicului pandur și domn oltean, de la anii educației și până în ultimele clipe ale vieții. În planificarea și desfășurarea Revoluției din 1848, numeroși călugări olteni au avut un rol de frunte, fiind „comisari” ai ideilor progresiste, îndemnând poporul să se ridice împotriva oricărei asupriri naționale ori sociale, ba chiar punând bazele unor cluburi revoluționare chiar în incinta unor mănăstiri (cazul mănăstirii „Gănescu” din Craiova). În timpul Războiului de Independență din 1877‑1878, călugării și călugărițele din Oltenia au strâns, pentru nevoile Armatei Române, sume însemnate de bani, alimente și alte ofrande atât de necesare pentru ostașii care luptau pe front, dar și pentru cei care își tratau rănile în spitalele anume înființate la Craiova ori în alte orașe. Printre infirmierele și infirmierii care au îngrijit soldații răniți s‑au numărat și monahi și monahii de la mănăstirile Bistrița, Hurezi și Dintr‑un lemn. La fel s‑a întâmplat și în cele două conflagrații mondiale, când atât Unirea românilor cât și păstrarea acestei unități statale au fost socotite obiective de maximă importanță de către cinul monahal oltean, depunându‑se toate eforturile pentru sprijinirea armatei române și pentru creșterea moralului populației aflate sub ocupație.